Strainu onLine

Descriere: „Discurs asupra metodei” de Descartes
Materie: Filosofie
Referat făcut la liceu.

Download

Mai jos aveţi la dispoziţie o variantă text a referatului. Vă rugăm să reţineţi că această variantă nu are nici un fel de formatare sau poze. Unele caractere pot să nu fie arătate corect. Pentru varianta integrală vă rugăm să downloadaţi referatul.

REFERAT
PE MARGINEA CITATULUI:

„Raţiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume: căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar cei greu de mulţumit în orice altă privinţă, nu doresc să aibă mai mult decât au.”

René Descartes, „Discours de la méthode pour bien conduire la raison, et chercher la verité dans les sciences”

Cls. a-XII-a A
An şcolar 2002-2003
René Descartes, filosof şi matematician francez, s-a născut în localitatea Le Haye, din regiunea Touraine (Franţa), în anul 1596. A fost soldat în armata lui Maurice de Nassau (1617), în aceea a electorului de Bavaria (1619), apoi în armata contelui de Bucquoy (1621). În anul 1629 s-a stabilit în Olanda, unde a rămas 20 de ani, dar, nesimţindu-se în siguranţă din cauza opiniilor sale filozofice, s-a stabilit, în 1649 în Suedia, la invitaţia reginei Christina, unde nu a mai trăit decât un an. Bolnav, a încetat din viaţă la Stockholm, în anul 1650.
Descartes reprezintă un „moment” din istoria filosofiei. Această perioadă, contemporană lui Descartes, este caracterizată prin întemeierea ştiinţei noi, în conflict flagrant cu oncepţiile religioase, retrograde, precum şi cu filosofia lui Aristotel, care era considerată un mediator între ştiinţă şi religie şi care domina gândirea omenească de aproape 2000 de ani.
Transformarea fizicii în ştiinţă, care avea loc în această perioadă, a fost legată de o mutaţie profundă în felul de a observa, de a întreba natura şi de a gândi.
Întemeierea şi dezvoltarea noii ştiinţe, bazată pe raţionamentul matematic, în locul logicii aristotelice, reclama o nouă filozofie, care, potrivit rolului ce se atribuia pe atunci filozofiei, trebuia să fie un mediator între religie şi noua ştiinţă. Misiunea era destul de dificilă, noua ştiinţă, bazată pe experiment şi pe raţionamentul matematic, fiind mult diferită de vechea ştiinţă. Filosofia engleză a declarat chiar că această mediere este imposibil de realizat, interzicând filosofiei să mai încerce să îmbine laolaltă lumea experienţei cu transcendentul supranatural, lăsând dumnezeirea ca simplu obiect de credinţă sentimentală, fără veleităţi de demonstrare valabile.
În această atmosferă a trăit Descartes şi şi-a elaborat opera sa, care a însemnat un important pas înainte al gândirii umane. Un fapt curios la Descartes este că acest gânditor, care a semănat idei epocale, n-a fost un filosof profesionist şi n-a avut demonul scrisului şi, cu atât mai puţin pe cel al tiparului. Când a publicat câte ceva, a făcut-o cedând unor îndemnuri insistente ale unor prieteni: „Je prends beaucoup plus de plaisir ŕ m’instruire moi-męme, qu’ŕ mettre par écrit le peu que je sais…” („Îmi place mult mai mult să mă auto-instruiesc decât să scriu puţinul pe care îl ştiu”) şi adaugă în continuare: „Mon inclination m’a toujours fait haďr le métier de faire des livres…” („Înclinaţiile mele m-au făcut să urăsc întotdeauna meseria de scriitor”).
Lucrarea considerată drept cea mai importantă, „Discours de la méthode pour bien conduire la raison, et chercher la verité dans les sciences” („Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”), a apărut sub forma accesorie, ca un fel de prefaţă la o scriere de fizică fragmentară, compusă din mostre ştiinţifice savante. Într-adevăr, în 1637, Descartes se decisese să dea publicului, în acelaşi timp, o privire generală şi câteva eşantioane din opera sa. Titlul iniţial era: „Projet d’une science universelle qui puisse élever notre nature ŕ son plus haut degré de perfection.” („Proiectul unei ştiinţa universale care să poată ridica natura umană la cel mai mare grad de perfecţiune”).
Lucrarea are şase părţi:
Consideraţii privind ştiinţele
Principalele reguli ale metodei
Reguli ale moralei pe care le-a dedus din această metodă
Argumentele prin care probează existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului uman, care sunt fundamentele metafizicii
Probleme de fizică cercetate în particular, mişcarea inimii şi alte dificultăţi aparţinând medicinii; diferenţa dintre sufletul uman şi cel al animalelor
Ce lucruri cred eu că trebuie reţinute pentru a merge înainte în cercetarea naturii şi ce motive l-au determinat pe autor să scrie
Descartes, după cum mărturiseşte, şi-a dorit să procedeze ca un om care, înaintând prin întuneric, şi-a impus să meargă încet, şi să fie circumspect în toate lucrurile, ca şi când s-ar păzi să nu cadă. N-a voit să accepte nici o idee înainte de a o fi trecut prin raţiune şi fără să fi căutat, în acelaşi timp, o metodă pentru a ajunge la cunoaşterea tuturor lucrurilor de care este capabil spiritul. A studiat, printre părţile filosofiei, logica „care serveşte să explici altuia lucrurile pe care le ştii”, geometria „care oboseşte imaginaţia” şi algebra, „care are reguli ce încunună spiritul în loc să-l cultive”.
Pentru o justă înţelegere istorică a lui Descartes în combaterea interpretărilor medievaliste (Maritain, Blondel şi alţii) trage hotărât în cumpănă evaluarea realizărilor carteziene în ştiinţă, faptul că Descartes, ca şi Bacon a înţeles rolul adânc al îmbinării dintre teorie şi practică.
În fiecare verigă a deducţiei, cunoaşterea este certă, însă mijlocită de verigile anterioare, care o fundează. Dacă principiile prime nu pot fi cunoscute decât prin intuiţie, la concluziile îndepărtate se ajunge numai prin deducţii.
Textul cu care începe „Discursul” este edificator pentru stilul de lucru şi de gândire structurat sub ideea unităţii ştiinţei şi prin unicitatea şi unitatea raţiunii umane, idee-paradigmă în orice construcţie şi reconstrucţie teoretico-metodologică şi în afirmarea semnificaţiei umane a ştiinţei.
„Visul lui Descartes” nu are doar semnificaţia unei noi viziuni asupra metodei, ci şi pe aceea mai de fond a intuirii în diversitatea „ştiinţelor” (şi a cunoştinţelor) a unei unităţi sui-generis, anume unitatea „Raţiunii”, temeiul oricărei unităţi în universul umanului, în primul rând însă al unităţii ştiinţei şi construcţiei ei ca sistem.
De fapt, „Ştiinţă” şi „Raţiune” se asociază exemplar în ceea ce Descartes (în „Scrisoare către Mersenne” – martie 1636) numea „proiect al unei ştiinţe universale” (preconizat iniţial ca titlu pentru „Discours”) şi formulează ideea „fundamentelor” şi a fundamentării – devenită, pe măsura aşezării modernităţii, idealul teoriei moderne a ştiinţei şi a oricărei reconstrucţii sub semnul ştiinţificităţii.
Peste toate domină însă lapidara formulă structurală raţionalismului de tip clasic: „cogito ergo sum”. Dar eul propus de Descartes nu este omul, şi astfel filozoful francez pare a fi atins puritatea transcendentului.
Discursul asupra metodei inaugurează nu numai o metodă de lucru, ci şi dimensiunea ştiinţificităţii spiritului modern. Pe bună dreptate, viziunea carteziană a fost considerată solidară cu „raţionalismul ca stil de viaţă” (T. Vianu, „Introducere în ştiinţa culturii”). În felul acesta disputa în jurul raţiunii şi raţionalităţii nu este străină de proiecţia găndirii prin cartesianism. Căci Descartes aparţine istoriei „ca model de originalitate creatoare” şi, ca urmare, „trebuie să fi străbătut drumul lui Descartes pentru a întrevedea lumina unei concepţii mai adevărate” (V. F. Asmus – „Descartes”) Acest „drum” se desprinde în toată amploara şi semnificaţia lui istorică în aprecierea formulată cândva de Hegel: „Descartes este unul din oamenii care au început din nou, cu toate de la capăt, şi cu el începe cultura, gândirea epocii moderne” (G. W. F. Hegel – „Prelegeri de istorie a filosofiei”)
Ceva „cartezian” rămâne oricând indiciul încrederii în raţiune, în valoarea şi demnitatea spiritului uman. Modelarea carteziană rămâne o coordonată esenţială în noile proiectări ale raţionalităţii şi în noile concepţii despre ştiinţă. Ceva „cartezian” face parte din însuşi omul modern, din modernitatea culturii moderne.

BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boboc – „Cartezian şi neocartezian în studiul modern al limbajului. Modalităţi semnificative ale prezenţei «Discursului despre metodă» în gândirea contemporană”
René Descartes – „Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”. Bucureşti, Ed. Academiei Române 1990
Nicolae Teodoresu – „Descartes şi geometria analitică”
Radu P. Voinea – „Descartes şi spiritul ştiinţific modern”