Adică pentru cei care nu știți prescurtările, Muzeul Țăranului Român vs. Muzeul Satului vs. Ministerul Culturii
Clădirea din Piața Victoriei (foto Pixi, CC-BY-2.5)
Dacă n-ați trăit sub o piatră în ultimele zile (ceea ce nu e o rușine, mie mi se întâmplă destul de des), ați aflat până acum de dorința unora de a uni Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului.
Asta a dat naștere unor reacții virulente în presă și pe internet, precum și la tot felul de supoziții despre ce se va întâmpla cu clădirea MȚR din Piața Victoriei. În articolul de față voi încerca să adun opiniile exprimate de mine pe Facebook și în discuții „live” despre subiectul unirii în sine văzut de un vizitator, ignorând conotațiile politice și interesele imobiliare. Nu voi aborda nici măcar aspectele financiare, care în eterna succesiune tranziție-criză-reformă sunt deseori singurele luate în calcul atât de vizitatori cât și de autorități.
Am vizitat recent MȚR pentru expoziția cu transporturile în România (care a fost super interesantă, deși nu am obținut informațiile despre plutărit pe care le căutam).
Nefiind o persoană trăită la țară sau interesată de etnografie, n-am înțeles mare lucru din textele explicative cu tentă filosofică din muzeu. Pentru cei care n-ați fost încă, sunt foarte puține explicații asupra exponatelor, inclusiv în foile de la intrarea în fiecare cameră, vizitatorul fiind lăsat foarte mult să-și imagineze sau să deducă.
Mi-au plăcut camerele în care puteam să mă cațăr, să explorez, să pun mâna și nu mi-a plăcut deloc că mă puneau să mă uit de jos într-o casă „cățărată” pe pietre, în care nu vedeam nimic. Mi-a plăcut și să revăd chestii cu care eu eram destul de familiar acum 15-20 de ani (cărți de bucate, rețete scrise pe tot felul de foi refolosite etc.) dar care pentru cei care nu au încă 20 de ani nu înseamnă probabil nimic.
Având însă o curiozitate nativă (sau maladivă, depinde pe cine întrebi) m-am interesat dup-aia și am aflat, de pe grupul muzeografilor de pe FB mai mult despre Horia Bernea, ideea lui de muzeu și grupurile de interese de pe-acolo (unii pro, alții împotriva acestui tip de expoziție – nu neapărat din motive științifice cât mai ales politice). Am înțeles de ce muzeul e așa cum e, dar nu mi-a plăcut mai mult.
Am aflat de asemenea de pe Internet și detaliile care mă interesau (chestii inginerești, gen cum funcționau morile expuse pe acolo, câtă mâncare intra într-un pod de casă etc.) și care nu erau scrise nicăieri în muzeu. Câți dintre vizitatorii muzeului credeți c-ar mai aloca măcar 5 minute să caute ceva ce i-a interesat acolo? 5%, poate… Restul rămân doar cu ce văd la fața locului și poate cu vreo carte de la recepție.
Unii oameni cu care am discutat consideră MȚR un muzeu „de suflet”, nu unul de învățare. Poate e așa pentru cei care pot asocia aceste exponate cu ce a fost cândva în zona de unde provin, însă mi-e greu să cred că pentru un orășean sau un străin nefamiliarizați cu satul românesc de ieri exponatele au și altă valoare decât cea estetică și instructivă.
După mine, muzeele de astăzi și mai ales de mâine trebuie să fie interactive și concrete: să dea un minim de informații tuturor (ca să fie clar, MȚR e mult sub acest minim) și să permită celor care vor să afle mai multe să exploreze, inclusiv cu riscul deteriorării unora din exponatele mai puțin valoroase. În cazul MS-MȚR, concret, asta ar însemna să te lase să intri în unele case, să pui mâna pe cergile alea, pe salteaua de paie, să dai în piuă, să țeși o linie la război etc.
Mutarea din sediul din Piața Victoriei nu aduce decât riscuri pentru exponatele MȚR, dar unirea oferă mai multe posibilități interesante :
* punerea în context a inventarului MȚR – de exemplu punând manechinele alea cu costume populare în casele în care ar fi stat în perioada respectivă; niște manechine izolate sunt fix degeaba, lucru care mi-a fost demonstrat de interesul arătat de vizitatorii străini într-o cameră obișnuită vs. „camera minorităților” unde aveai câte un port popular masculin și feminin de la fiecare naționalitate din România.
* one stop shop pentru vizitatorii grăbiți, care nu mai pierd astfel o parte sau alta din informații pentru că nu pot ajunge și la MȚR și la MS.
* economii financiare (da, știu, sunt materialist, asta este); în mod ideal, banii economisiți prin trecerea de la 2 conduceri la 1 nu s-ar duce în festivale Șecspir sau la cei cu SIDA, ci în achiziția de noi materiale pentru muzeu.
După mine, deși sunt șanse mici să se facă (frica asta…), unirea acestor muzee cu un obiect de activitate atât de similar nu ar fi deloc un lucru rău, ci o oportunitate fenomenală (evident, cu niște riscuri pe măsură) de a le transforma într-un super-muzeu pregătit pentru viitor.
Lasă un răspuns