Descriere: Despre marele poet român
Materie: Română, Cultura şi Civilizatie
Referat făcut la liceu.
Mai jos aveţi la dispoziţie o variantă text a referatului. Vă rugăm să reţineţi că această variantă nu are nici un fel de formatare sau poze. Unele caractere pot să nu fie arătate corect. Pentru varianta integrală vă rugăm să downloadaţi referatul.
LUCIAN BLAGA – „TRILOGIA CULTURII”
Lucian Blaga reprezintă, alături de Tudor Arghezi, personalitatea poetică cea mai complexă a perioadei interbelice. El reprezintă un caz unic în literatura română, când un mare poet a fost dublat de un mare gânditor, care şi-a elaborat un sistem filosofic coerent. Totodată s-a afirmat şi în dramaturgie, estetică, publicistică şi memorialistică.
Sistemul filosofic blagian este centrat, îndeosebi, pe problema cunoaşterii şi pe filosofia culturii. Cea dintâi se bazează pe două concepte originale, şi anume: cunoaşterea „paradisiacă” şi cea „luciferică”. Dacă prima este considerată de tip logic şi raţional, încercând să obiectiveze, în concepte, obiectul cunoaşterii pe care, astfel, doar îl aproximează, cea de-a doua nu are drept scop cognitiv lămurirea misterului lumii, ci amplificarea, potenţarea acestuia.
Conceptul fundamental al filosofiei culturii blagiene este acela de stil, care formează un ansamblu de trăsături determinate de factori ce acţionează inconştient asupra comunităţilor omeneşti. Unul dintre aceşti factori este reprezentat de orizontul spaţial şi temporal, prin care se exprimă viziunea colectivă a unui popor asupra spaţiului şi a duratei.
Studiul „Trilogia culturii” este format din trei părţi care iniţial apar separat: „Orizont şi stil”(1935), „Spaţiul mioritic”(1936) şi „Geneza metaforei şi sensul culturii” (1937).
„Trilogia culturii” explică filosofic ideile de geneză, esenţă şi sensul culturii, acestea fiind direcţionate spre ceea ce caracterizează în mod esenţial fiinţa umană: cultura. Omul este definit ca un animal cultural, cu accentul nu atât pe genul proxim cât pe diferenţa specifică, deoarece între om şi animal există o diferenţă de esenţă. Îndepărtat fără întoarcere de regnul animal, omul accede prin cultură la un nou mod de viaţă, de contemplare a existenţei. Ca urmare a unei metafore ontologice, el devine exponentul singular al unui regn suprem şi de nedepăşit.
Revenind la primul studiu, „Orizont şi stil”, putem spune că, în viziunea lui Lucian Blaga, stilul e prima şi cea mai importantă latură a esenţei duale a culturii, care reprezintă şi o dovadă a existenţei unei unităţi stilistice, determinată de o serie de factori ascunşi ce acţionează sinergic pe tărâmul inconştientului, reprezentând o matrice stilistică a priori. Blaga porneşte de la unele teorii anterioare ale stilului, aparţinând lui Nietzsche sau Spengler. Spaţiul este unul dintre factorii determinanţi pentru stilul cultural, iar filosoful vorbeşte de un orizont spaţial inconştient. Stilul este pentru Lucian Blaga, după cum spune el însuşi, un „jug suprem”, ce marchează în mod necesar orice creaţie culturală. Nu există creaţie fără stil, chiar dacă pot exista mai multe stiluri în aceeaşi creaţie culturală. În timpul creaţiei, autorul nu conştientizează neapărat un stil, acesta fiind iluminat numai printr-o privire teoretică retrospectivă.
Problematica inconştientului nu este la Blaga una pur psihanalitică cum apare la Freud, Blaga fiind chiar acuzat de influenţe freudiene excesive. Filosoful critică teoria psihanalitică, pentru el inconştientul nefiind doar un factor metafizic ce conduce din afară viaţa conştientă, ci este un substrat pozitiv şi cosmotic, cu structuri proprii care îmbogăţeşte luciditatea conştiinţei.
Spaţiul e înţeles de Lucian Blaga ca un orizont spaţial inconştient. Analizând creaţiile culturale, se constată existenţa unui orizont spaţial, dar geneza lui este explicată de o supoziţie metafizică: inconştientul îşi conturează un orizont spaţial conform cu natura sa proprie. Astfel se naşte şi orizontul temporal al inconştientului, iar autorul „Trilogiei culturii” identifică tot atâtea variante de orizont temporal, câte dimensiuni temporale există. El distinge trei orizonturi temporale numite metaforic: timpul-havuz (orizontul temporal unui suflet orientat spre viitor), timpul-cascadă (orientat spre trecut, spre perfecţiunea începuturilor) şi, nu în ultimul rând, timpul-fluviu (orizontul temporal al prezentului).
Orizontul spaţial şi cel temporal nu sunt factori esenţial diferiţi, ci ocupă un singur loc categorial în matricea stilistică şi reprezintă cadrul preliminar pentru manifestarea altor factori stilistici: accentul axiologic, solidarizarea organică, sentimentul destinului.
Acest studiu aprofundează şi specificul stilistic al culturii noaste populare. Blaga analizează aici atât categoriile stilistice fundamentale ale culturii populare româneşti, cât şi factoi secundari care ne individuaizează într-un context cultural. Un aspect foarte important este analiza ortodoxiei, comparativ cu spiritualitatea catolică şi cu cea protestantă. Diferenţele sunt atât de natură stilistică, cât şi de natură dogmatică. Fiecare tip de spiritualitate creştină promovează o viziune distinctă asupra transcendenţei, dar şi asupra raportului omului cu ele. Catolicul preţuieşte pe pământ Biserica-Stat a lui Dumnezeu, reprezentată prin Vatican, protestantul preţuieşte libertatea şi corolarele ei, iar ortodoxul tot ceea ce este organic: viaţa, pământul, firea. Din înţelegerea transcendenţei, Blaga deduce şi semnificaţia metaforică a celor trei stiluri arhitecturale.
Cultura noastră populară asimilează şi unele motive mitice de largă circulaţie: motivul mitic al genezei sau pe cel eshatologic. Pitorescul specific popoarelor răsăritene capătă în cazul folclorului românesc nota unei măsuri clasice întâlnită în împodobirea costumului popular, în aşezarea satelor, în arhitectura rurală. Acestea sunt transferate şi în muzica şi în poezia populară.
Matricea stilistică, astfel construită, îşi pune amprenta şi asupra istoriei, care în cazul românilor e privită ca o succesiune de evoluţii şi involuţii alternative.
În ceea ce priveşte matricea stilistică a culturii române, Blaga consideră că ea s-a manifestat până acum mai mult în plan minor, dar poate fi capabilă să ofere şi produse culturale în plan major. Filosoful admite că orice creaţie culturală este reductibilă la două componente fundamentale: stilul şi metafora. Pe lângă definirea acestora două, Blaga analizează şi raportul dintre cultură şi civilizaţie şi concluzionează că matricea stilistică îşi pune amprenta pe orice plăsmuire umană, iar materia care dă forma acestor creaţii este chiar metafora. Metafora e diferită de stil, dar subordonată lui şi variind în funcţie de el; metafora reprezintă conţinutul unei creaţii spirituale. Substanţa metaforică a poeziei este limbajul, a picturii pasta, liniile şi formele, a sculpturii materia.
După Lucian Blaga, geneza metaforei nu este determinată istoric, ci ea apare odată cu omul şi cu conştiinţa de sine a acestuia, precum şi cu dorinţa de revelare a universului. Autorul distinge două tipuri distincte de metaforă: cea plasticizantă (care este determinată de dezacordul dintre limbajul uman abstract şi concretul lumii) şi cea revelatoare (care izvorăşte din modul specific uman de a exista în orizontul misterului).
Referindu-se la creaţia culturală, Blaga are o teorie proprie pentru problema foarte controversată a raportului dintre cultură şi civilizaţie. După părerea filosofului, între cultură şi civilizaţie există o deosebire structurală; în timp ce creaţiile culturale conţin şi stil şi metaforă, faptele de civilizaţie poartă doar o pecete stilistică. Prin aceste creaţii, omul accede la un orizont „acela întru mister şi pentru revelare.” Factorii stilistici apar ca nişte categorii şi pe lângă categoriile cunoaşterii şi cele axiologice, Blaga introduce în discuţie şi categoriile inconştientului. În timp ce primele sunt unice pentru toţi oamenii, categoriile inconştientului sunt diferite de la un popor la altul.
Având în vedere vârsta unei culturi, el construieşte o întreagă teorie despre cultura minoră şi cultura majoră, cultura etnografică şi respectiv cultura monumentală. Aceste distincţii trebuie înţelese mai degrabă în sens psihologic, ca vârste între care nu există o succesiune necesară. Culturile minore se referă la creaţii determinate de mirajul copilăriei, iar cele majore se află sub semnul maturităţii spirituale.
„Trilogia culturii” vrea să sublinieze ideea că această cultură a noastră este rezultatul unei mutaţii ontologice, la care omul a ajuns prin orizontul misterului şi care îl saltă mult deasupra simplei animalităţi. Orizontul misterului are ca finalitate specifică revelarea misterului, posibilă prin opere culturale de orice fel în care se întâlnesc stilul-formă şi metafora-materie. În acest sens cultura este însăşi esenţa omului, iar semnificaţia metafizică a culturii ţine de destinul creator al omului. Revelarea misterului nu este posibilă la modul absolut şi de aceea omul încearcă permanent să pătrundă acest mister. Această observaţie îl duce pe Blaga la formularea supoziţiei metafizice că o cunoaştere creatoare directă este „frânată” de Marele Anonim printr-o aşa-zisă „cenzură transcedentală”. Dar în acelaşi timp, aceste frâne transcendente au rolul de a-l menţine pe om pe linia destinului său creator, iar pentru Blaga omul este om doar în măsura în care creează ceva.BIBLIOGRAFIE
Vatamaniuc, D., „Lucian Blaga”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977
Ianosi, Ion, „Opere filosofice româneşti”, Editua Humanitas, Bucureşti 1997
Blaga, Lucian, „Trilogia culturii”, (în „Opere”, vol.9), Editura Minerva, Bucureşti 1985
Eugen Simion, Florina Rogalski, Daniel Cristea-Enache, „Limba şi literatua română – manual pentru clasa a XI-a”, Ed. Corint, Bucureşti 2001
Lasă un răspuns