Descriere: Poate vă trebuie pentru BAC ceva despre Lucian Blaga
Materie: Română
Referat făcut la facultate.
Download (toate referatele sunt distribuite sub Licenţa CC-BY 3.0)
Mai jos aveţi la dispoziţie o variantă text a referatului. Vă rugăm să reţineţi că această variantă nu are nici un fel de formatare sau poze. Unele caractere pot să nu fie arătate corect. Pentru varianta integrală vă rugăm să downloadaţi referatul.
L. Blaga – „Paradis în destrămare”
Unul dintre sentimentele evocate constant în poeziile lui L. Blaga este tristeţea metafizică. El se constituie treptat, începând chiar cu primul volum, „Poemele luminii”. Elanul vital al poeziilor de tinereţe este suspendat de descoperirea unor relaţii tainice, tulburătoare în natură. Lumina, căreia poetul îi atribuie valoarea unei forţe primordiale generatoare de viaţă, se însoţeşte cu întunericul. Viaţa înseamnă înaintare în moarte, marea trecere. În trunchiul copacului – Gorunul – creşte sicriul poetului. Constatarea acestei însoţiri aduce cu sine sentimentul tristeţii metafizice. Dar nu numai aceasta este cauza; poetul trăieşte senzaţia că născându-se a pierdut ceva. Iată cum interpretează Blaga un amănunt biografic, faptul că nu a rostit nici un cuvânt până la vârsta de patru ani: „Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfială, ca şi cum m-aş fi împ0otrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc.” Şi: „Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal…”. Aceată stare embrionară, din care poetul se desprinde cu greu, poate fi asimilată cu acea beatitudine edenică evocată în „Paşii profetului”. Procesul care caracterizează istoria umanităţii este însă apariţia şi adâncirea unei rupturi între natură şi conştiinţă, o înstrăinare a omului de natură.
În aceste condiţii, se manifestă în universul liric al lui Blaga, o orientare către origini, o dorinţă de a regăsi vârsta paradisiacă, de a trece dincolo de pragul dintre a fi şi a nu fi, dintre manifestare şi virtualitate. Volumul „Lauda somnului” evocă acest efort, această aspiraţie continuă a fiinţei umane, care nu se împlineşte însă, pentru că, în viziunea lui Blaga, a trece dincolo de pragul lumii fundamentale ar însemna să pătrunzi în zona Marelui Anonim, a centrului vital absolut. Există o cenzură transcendentă care împiedică accesul omului în acest spaţiu. Imposibilitatea realizării aspiraţiei aduce cu sine un sentiment al dezolării care amplifică acea tristeţe metafizică ce-şi găseşte în acest volum, expresie într-o poezie: „Cu toată creatura/ mi-am ridicat în vânturi rănile/ şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte” („Tristeţe metafizică”)
Ieşind din starea paradisiacă, lumea a intrat într-un proces de dezolare. Sentimentul dezolării este atât de mare, încât pentru nimic nu mai are trăinicie, nimic nu mai are atributele veşniciei, nici chiar paradisul. Ideea este dezvoltată în „Paradis în destrămare”, unde poetul figurează un apocalips ale cărui dimensiuni depăşesc zarea terestră. Imaginile create sugerează o degradare absolută. Îi lipseşte apocalipsului înfăţişat de Blaga sensul regenerator. De vreme ce cgiar paradisul este cuprins în procesul de degradare, înseamnă că speranţa în înviere, credinţa în viaţa veşnică de dincolo de moarte se anulează.
Principiul după care se constituie textul este cel al acumulării. Imaginile, deosebit de expresive, tulburătoare, reuşesc să transmită sentimentul de disperare, de teroare chiar, pe care-l generează procesul degradării. „Vai mie, vai ţie” exclamă poetul spre sfărşitul poeziei, comunicând direct acest sentiment. Cea dintâi imagine este aceea a portarului paradisului, care ţine doar cotorul spadei de flăcări de odinioară. Este cuprins de oboseală, etse învins înainte de a fi luptat cu cineva. Nimeni nu încearcă să cucereasă paradisul, ca şi cum acesta nici nu ar exista. Se sugerează astfel dezolarea unei umanităţi care pare să se simtă pierdută, cărei îi lipseşte sensul fiinţării.
Tot ceea ce compune paradisul pare bolnav. Serafimii au părul nins, condiţia le+a fost alterată de trecerea timpului şi, asemenea muritorilor, caută adevărul, deşi, existând în proximitatea divinului, ar fi trebuit să-l cunoască. Adevărul le este însă refuzat: „dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor.” În absenţa adevărului, unul singur, au devenit muritori: apa vie li se refuză. Asemenea serafimilor, arhanghelii, îngerii luptători, au decăzut din condiţia lor, devenind nişte truditori ai pământului, pentru care aripile sunt împovărătoare: „Arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn,/ arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor.”
Imaginea care se constituie în punct culminant a acestei evocări dezolante este aceea a „porumbelului sfântului duh”, care, în loc să întreţină lumina, ca simbol al adevărului, al miracolului Învierii, „cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.
Îngerii nu mai sunt fiinţele eterice, soli ai divinităţii: goi, tremură culcându-se în fân şi vor împărtăşi soarta muritorilor – „vor putrezi…sub glie.”
Exclamaţia „Vai mie, vai ţie” însoţeşte constatarea că apa vie este întinată, păienjenii au umplut-o. Fără credinţa în miracolul Învierii, lumea alunecă irevocabil către neant. Ultimele versuri ale poeziei ne oferă imaginea unei „morţi de tot” – cum ar spune T. Arghezi: „Ţărâna va seca poveştile/ din trupul trist”. Această construcţie metaforică aminteşte de geneză. Omul este făcut din ţărână şi însufleţit de suflarea divină. Moartea „de tot” etse imposibilă atâta timp cât omul păstrează memoria originii sale; el are în codul său genetic o informaţie preţioasă: este o creatură a lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. Povestea aceasta, din primele rânduri ale Scripturii, este garanţia nemuririi. Dacă piere povestea, piere şi omul; pierde capacitatea de a participa la marea Înviere. Trupul trist etse trupul care şi-a uitat povestea, este doar ţărână, fără cuvântul însufleţitor a lui Dumnezeu.
Textul aparţine, datorită visurilor apocaliptice pe care le creează, expresionismului. Pentru reprezentanţii curentului, deci şi pentru L. Blaga, sfârşitul este aproape. De altfel, umanitatea, ca şi fiecare individ, parcurge, de la naştere, un drum al descompunerii. Momentul de maximă vitalitate se situează, în viziunea lui Blaga, înainte de naştere. Ieşind „în lumină”, omul moare. Imagini asemănătoare cu cele din „Paradis în destrămare” se găsesc şi în alte poezii din volumul „Lauda somnului”. În „Tăgăduiri”, sunt evocaţi Cristoşi care se răstignesc singuri, ciocârlii care cad ca lacrimi ale dumnezeirii. Poetul are impresia că „pretutindeni e o tristeţe. E o negare. E un sfârşit.” Poetul refuză viaţa; cântecul, creaţia nu-l mai îmbie. Umblă „lângă ape cântătoare” şi „cu faţa-ngropată în palme” se apără, refuzând viaţa, învierea.
Lasă un răspuns