Ăsta e un post pe care îl planific de ceva timp. M-am hotărât să-l scriu acum, că tot îşi prezintă şi Adi impresiile. Am mai fost plecat prin ţări străine, şi după cum am mai zis, momentan îmi pierd vremea pe lângă Paris. Am avut deci ocazia să văd cum e la „ei” şi ca turist, şi ca imigrant (sau aproape).
Ca să fie clar de la început:
- da, sunt subiectiv (înclinat spre patriotism) dar nu destul încât să mă orbească complet.
- am vorbit şi cu alţi oameni, unii care vor să plece, alţii care vor să rămână sau să se întoarcă în ţară, aşa că mi-am făcut o imagine (incompletă) despre ce idei umblă prin capul colegilor mei.
- refuz să compar mere cu pere. N-are sens să compar Bucureştiul cu un oraş oarecare de provincie sau un bilet „no exchange, no refund” cu unul pe care poţi să-l schimbi.
Adi zice în articolul lui că „suntem cu 50 de ani în urmă”. Sunt şi nu sunt de acord – mai exact cred că vest-europenii nu au fost niciodată acolo unde suntem noi acum 🙂 Ei au avansat în mod natural, n-au avut creşteri de salarii de 25% pe an şi căderi ale monedei naţionale de 50% într-o zi (cel puţin după război). Dar dacă e să ne luăm după lucrurile palpabile – mari investiţii în infrastructură, sănătate, speranţă de viaţă – suntem cam unde erau ei prin 1970: acum 40 de ani! Ştiu ce gândiţi şi sunt de acord: ce mi-e 40, ce mi-e 50. 😀 Ce mi-e clar e că nu trebuie să urmăm neapărat acelaşi drum pe care l-au parcurs ei de atunci. Putem găsi unul mai bun. 🙂
Nu pot să fiu de acord cu afirmaţiile de genul „acolo totul merge cum trebuie”. Mai sunt şi oameni care parchează aiurea, mai sunt şi gropi, şi mâncare stricată prin supermarketuri, beţivi, nesimţiţi, birocraţie, etc.
Într-o vineri acum 2 săptămâni i-a chemat cineva pe cei de la EDF (Electrica lor) lângă căminul meu. Au venit băieţii cu nişte aparate, au măsurat ceva, au tras un cerc cu spray-ul pe asfalt şi au plecat. A doua zi (sâmbătă) seara, în locul cercului era o mare groapă, cu diferitele straturi care formau baza şoselei scoase frumos (şi separat) pe margine. Mi-am zis „vezi măh, aşa se face… bravo lor.” Doar că am vorbit prea repede – de atunci n-am mai văzut niciun muncitor pe acolo. Groapa e tot aşa şi habar n-am dacă au terminat reparaţia. Diferenţa e că la noi asta e normalitatea, la ei e excepţia.
Cât despre diferenţele de preţuri, depinde de ce cumperi. Dacă la chirii aproape i-am ajuns (minim 400 € pentru o garsonieră cu bucătărie şi baie în Bucureşti, 600 € în Paris – de obicei doar cu duş), la preţul de vânzare suntem încă departe. Vi se pare că ne apropiem cu 2000 €/mp în Crângaşi? În Paris media e de 6000, minimul pe la 5000 – şi creşte. Nici suburbiile comparabile (nu intrăm in Seine Saint-Denis, un fel de Ferentari) nu scad cu mai mult de 500 €/mp preţurile. Mâncarea nu e mult mai scumpă la „ei”, dar transportul public e de 2 ori mai scump. Toate preţurile sunt verificabile, google it.
Şi atunci, ce să fac eu, ca viitor proaspăt absolvent cu sub 1 an experienţă? Studii în străinătate, job în străinătate sau job în România?
Studii (după diplomă – master sau doctorat adică) nu prea merită să faci dacă nu vrei să faci o carieră academică sau dacă nu te dau banii afară din casă – majoritatea burselor sunt de 7-800 de euro pe lună, ceea ce acoperă strict casa, masa şi transportul, iar suplimentul la salariu e mai mic decât sporul de vechime pe care îl acumulezi în timpul ăsta. So no fun for foreign students. 🙂
Mai rămân joburile. În România, un IT-ist poate să câştige cam 1000-1500 de euro, în funcţie de ce face. În Franţa, nefiind absolvent al unei Grande Ecole (universităţi de elită), un salariu realist e de 2000-2500€.
În Olanda şi Germania e cam la fel din ce spune lumea. Avem deci o diferenţă de vreo 1000€ pe lună. Mult, s-ar spune… Între diferenţele de chirie, mâncare, transport, tot rămâi cu vreo 3-500 în plus la sfârşit.
Dar care-i treaba dacă ai un apartament în România? Dispare chiria şi ajungi să plăteşti cam acelaşi lucru, +/-100€.
Doar că partea financiară nu e totul în viaţă, trebuie să-ţi mai şi placă cum trăieşti. Unii zic că în România e sclavie, că se fac multe ore suplimentare, etc. Ore suplimentare se fac peste tot însă, câte eşti dispus să faci depinde numai de tine. Alţii colegi zic că sunt alte posibilităţi de distracţie în Paris – concerte, parcuri de distracţie, etc. Sau dimpotrivă, că acasă pot să ceară mâncare de la părinţi, că au deja un job stabil, că sunt mai multe oportunităţi în România, etc. Am mai auzit şi argumente care ţin de religie sau relaţii sociale.
Ce e sigur, e că fiecare om trebuie să socotească pentru el, şi cu creierul şi cu inima. Eu mă întorc. Voi?
UPDATE: Mi s-a atras atenţia că am uitat de America. America e un caz special. Acolo şi salariile şi preţurile par să fie mai mici (în acest moment). Despre partea aia a „lacului” nu am foarte multe informaţii, pentru că nu mă pasionează DELOC să plec pe partea cealaltă a planetei, aşa că nu m-am interesat. Ştiu doar că în SUA e greu de obţinut permisul de muncă. Poate Canada…dacă rezişti la frig, distanţă şi o societate foarte diferită de cea europeană.
